| Uniunea Europeană1 | |
 Drapel | |
| Deviză: In varietate concordia (Română: Unitate în diversitate) | |
Imn: Odă bucuriei (orchestral) | |
 | |
| Centre Politice | Bruxelles (executiv și legislativ) Strasbourg (legislativ) Luxemburg (curtea supremă) Frankfurt (banca centrală) |
| Parlament | Strasbourg (sediu oficial), Bruxelles, Luxembourg |
| Limbi oficiale2 | 23 de limbi oficiale |
| Președinți - Consiliu - Consiliul UE - Comisia - Parlament | Danemarca / Herman Van Rompuy Helle Thorning-Schmidt José Manuel Barroso Martin Schulz |
| Creare Ca CEE - Semnat - Intrat în vigoareCa UE - Semnat - Intrat în vigoare | Tratatul de la Roma - 25 martie 1957 - 1 ianuarie 1958Tratatul de la Maastricht - 7 februarie 1992 - 1 noiembrie 1993 |
| Suprafață | 4.453.865 km2 |
| Populație - Total (2010) - Densitate | Locul 33 501 000 000 115 locuitori/km² |
| Cel mai mare oraș | Londra |
| Produs Intern Brut (2005) - Total (Paritatea puterii de cumpărare) - Per capita (Paritatea puterii de cumpărare) | Locul 13 $ 12 332 296 $26 900 |
| Produs Național Brut -Total | 13 132 123 $ (Evaluări IMF) |
| Monede | Euro (EUR sau €)4 Coroană cehă (CZK)Lats (Ls)  Litas (Lt) Coroană estoniană (EEK) Coroană suedeză (SEK) Forint maghiar (HUF) Zlot polonez (PLN sau Zł) Liră sterlină (GBP sau £) Coroană daneză (DKK) Leu românesc (RON) Leva bulgară (BGL) |
| Fus orar | UTC 0 ... +25 |
| Domeniu Internet | .eu |
| Prefix | +36 (propus) |
| Notă 1: Vezi alte nume oficiale Notă 2: Vezi Limbile Uniunii Europene; statele membre pot avea alte limbi oficiale Notă 3: dacă se numără ca entitate unică Notă 4: Folosit de membri ai Zonei euro și de instituții europene Notă 5: +1 ... +3 în timpul verii; departamentele franceze de peste mări, UTC -4 ... +4 Notă 6: Fiecare stat membru are propriul prefix telefonic, în zonele 3 și 4 | |
modifică  | |
Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. În cadrul Spațiului Schengen (care include state membre UE și state non-UE) controalele vamale au fost abolite. Politicile UE sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului, au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. A fost înființată de asemenea și o uniune monetară, Zona Euro care este compusă în prezent din 17 state. Prin Politica Comună pentru afaceri externe și securitate, UE si-a dezvoltat un rol limitat în relațiile internaționale și de securitate. Au fost înființate și Misiuni Diplomatice Permanente în mai multe state din lume, iar UE este reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G8 și G-20.
Cu o populație combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populația lumii, Uniunea Europeană generează un PIB de 16.242 miliarde de dolari americani în 2010, care reprezintă 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritatea puterii de cumpărare la nivel mondial
Este considerată a fi o construcție sui generis iar începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internațională.
[modificare] Istorie
Pentru detalii, vezi: Istoria Uniunii Europene.
După Al Doilea Război Mondial, mișcarea întegrării europene a fost văzută de mulți ca o scăpare din formele extreme de naționalism care au devastat continentul de două ori în același secol.[1]. Una din aceste încercări de ai uni pe europeni a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului care a fost declarată drept „primul pas către o Europă federală”, pornind cu dorința de a elimina orice posibilitate pentru războaie viitoare între statele membre prin intermediul schimburilor intre industriile grele naționale[2]. Membrii fondatori ai Comunității au fost Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest. Primii susținători ai Comunității au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer.[3].
În 1957, șase state au semnat Tratatul de la Roma, care extinde cooperarea anterioară din cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și crează Comunitatea Economică Europeană, înființând o uniune vamală și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Tratatul a intrat în vigoare în 1958.[3]
În anii 1960, au apărut tensiuni cu Franța care dorea limitarea puterii supranaționale. Totuși, în 1965 sa ajuns la un acord iar în 1967 a fost încheiat Tratatul Merger în Bruxelles. A intrat în vigoare la 1 iulie 1967 și a creat un singur set de instituții pentru cele trei comunități, care erau denumite împreună drept Comunitățile Europene, desi era cunoscută doar ca Comunitatea Europeană.[7][8] Jean Rey a prezidat pentru prima Comisie unită.[9]
Grecia a aderat în 1981, Portugalia și Spania în 1986[12]. În 1985, Acordul de la Schengen a dus la spațiul fără controale vamale între cele mai multe state membre și câteva state non-membre[13]. În 1986, steagul european a început să fie folosit de Comunități[14] iar Actul Unic European a fost semnat.
În 1990, după căderea Cortinei de Fier, fosta Germanie de Est a devenit parte a comunității ca parte a noii Germanii unite[15]. O dată cu extinderea către fostele state comuniste din Estul Europei, au fost convenite criteriile de la Copenhaga pentru statele candidate.
La 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria au devenit cele mai noi state membre. În același an Slovenia a adoptat euro, urmată în 2008 de Cirpu și Malta, de Slovacia în 2009 și de Estonia în 2011. În iunie 2009 au avut loc alegerile pentru parlamentul european care au dus la continuarea mandatului de președinte al comisiei de Barosso, iar în 2009 Islanda și-a depus formal candidatura pentru aderarea la UE.
În 1 decembrie 2009, Tratatul Lisabona a intrat în vigoare și a reformat multe aspecte ale UE. În particular a schimbat structura legală a Uniunii Europene, transformând sistemul celor 3 comunități într-o singură entitate cu personalitate juridică internațională și a creat funcția permanentă de Președinte al Consiliului European, primul care ocupă această funcție fiind Herman Van Rompuy și un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și securitate, Catherine Ashton.[18]
La 9 decembrie 2011, Croația a semnat Tratatul de Aderare la UE.[19] Referendumul de aderare la UE ce a avut loc în 22 decembrie 2011 a validat aderarea țării la Uniunea Europeană, 66% din cetățenii croați prezenți la vot au votat pentru aderarea la Uniunea Europeană iar aderarea va avea loc la 1 iulie 2013 după ce Tratatul de Aderare va fi ratificat de toate statele membre.[20]
[modificare] Tratate
| Istoria, structura și tratatele Uniunii Europene | |||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| 1952 | 1958 | 1967 | 1993 | 1999 | 2003 | ? | |||
| Comunitățile Europene: CECO, CEE, Euratom | Uniunea Europeană (UE) | ||||||||
| Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) | |||||||||
| Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) | |||||||||
| Comunitatea Economică Europeană (CEE) | Comunitatea Europeană (CE) | ||||||||
| Justiție și afaceri interne (JAI) | |||||||||
| Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP) | |||||||||
| Politica externă și de securitate comună (PESC) | |||||||||
| Tratatul de la Paris | Tratatele de la Roma | Tratatul de fuziune | Tratatul de la Maastricht | Tratatul de la Amsterdam | Tratatul de la Nisa | Tratatul de la Lisabona | |||
| "TREI PILONI" - Comunitățile Europene (CE, Euratom), Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), Justiție și Afaceri Interne | |||||||||
| Semnat A intrat în vigoare Document | 1948 1948 Brussels Treaty | 1951 1952 Tratatul de la Paris | 1954 1955 Modified Brussels Treaty | 1957 1958 Tratatele de la Roma | 1965 1967 Tratatul de fuziune | 1975 N/A European Council conclusion | 1985 1985 Acordul de la Schengen | 1986 1987 Actul unic european | 1992 1993 Tratatul de la Maastricht | 1997 1999 Tratatul de la Amsterdam | 2001 2003 Tratatul de la Nisa | 2007 2009 Tratatul de la Lisabona |  | | | | | | | | ||
| Cei trei piloni ai Uniunii Europene|: | ||||||||||||||||||||||
| European Communities: | ||||||||||||||||||||||
| Comunitatea Europeană a Energiei Atomice|Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) | ||||||||||||||||||||||
| Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) | Treaty expired in 2002 | Uniunea Europeană (UE) | ||||||||||||||||||||
| Comunitatea Economică Europeană (CEE) | ||||||||||||||||||||||
| Schengen Rules | European Community (EC) | |||||||||||||||||||||
| TREVI | Justiție și afaceri interne (JHA) | |||||||||||||||||||||
| Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP) | ||||||||||||||||||||||
| European Political Cooperation (EPC) | Common Foreign and Security Policy (CFSP) | |||||||||||||||||||||
| Unconsolidated bodies | Uniunea Vest-Europeană (UVE) | |||||||||||||||||||||
| Tratatul a expirat în 2010 | ||||||||||||||||||||||
[modificare] Geografia
Incluzând teritoriile de peste mări ale statelor membre, UE are cele mai multe tipuri de climă, de la clima arctică (nord-estul Europei) la clima tropicală (Guyana Franceză), mediile meteorologice pentru UE fiind lipsite de sens. Majoritatea locuitorilor trăiesc în zone cu climat mediteranean (sudul Europei), temperat maritim (nord-vestul Europei) sau temperat-continental (Europa Centrală și de Est).[24]
Populația UE este puternic urbanizată, aproape 75% din locuitori locuind în zone urbane (acest procent este în creștere și se estimează că va ajunge la 90% în 7 state până în 2020). Orașele sunt răspândite în întreaga Uniune, cu un grup mare de orașe în jurul Benelux. În unele cazuri, această creștere urbană a fost datorită afluxului de fonduri UE într-o regiune.[25]
[modificare] State membre
Pentru detalii, vezi: Statele membre ale Uniunii Europene.
State membre (27).
State candidate oficial (5).
State potențial candidate, inclusiv Kosovo în conformitate cu Rezolutia 1244 a Consiliului de Securitate a Națiunilor Unite.
.svg){kind=small} Belgia (BE) |  Italia (IT) | România (RO) |
| Bulgaria (BG) |  Letonia (LV) | Suedia (SE) |
| Danemarca (DK) | Lituania (LT) |  Slovacia (SK) |
 Germania (DE) |  Luxemburg (LU) |  Slovenia (SI) |
| Estonia (EE) |  Malta (MT) |  Spania (ES) |
 Finlanda (FI) |  Olanda (NL) | Cehia (CZ) |
 Franța (FR) |  Austria (AT) | Ungaria (HU) |
 Grecia (GR) | Polonia (PL) | Regatul Unit (GB) |
 Irlanda (IE) |  Portugalia (PT) |  Cipru (CY) |
Croația este un stat candidat și va deveni cel de-al 28-lea stat membru al UE la 1 iulie 2013.
Sunt cinci state candidate oficial: Islanda, Macedonia, Muntenegru, Turcia și Serbia[26]. Albania și Bosnia și Herțegovina sunt de asemenea recunoscute ca pontențiale candidate. Kosovo este de asemenea o potențială candidată dar Comisia Europeană nu o recunoaște ca un stat independent din cauza faptului că nu toate statele membre o recunosc ca o țară independentă de Serbia. România este una dintre statele membre care nu recunosc independența Kosovo.
Cele patru țări care formează Asociația Europeană a Liberului Schimb (care nu sunt membre UE) au aderat parțial la politicile și reglementările economice ale UE: Islanda (o țară candidată pentru aderarea la UE), Liechtenstein și Norvegia, care sunt parte din piața unică prin Spațiul Economic European și Elveția, care are legături similare prin tratate bilaterale. UE are de asemenea relații cu microstatele europene, Andora, Monaco, San Marino și Vatican care folosesc moneda unică și cooperează în unele domenii.
[modificare] Mediu
Prima politică de mediu a Comunității Europene a fost lansată în 1972. De atunci comunitatea sa ocupat de mai multe aspecte și probleme de mediu, precum ploile acide, subțierea stratului de ozon, calitatea aerului, poluarea fonică, deșeuri și poluarea apei. Directiva Cadru pentru Apă este un exemplu de politică în domeniul apei, cu scopul ca râurile, solul și apele de coastă să fie de „calitate bună” până în anul 2015. Directiva pentru păsări și Directiva pentru Habitat sunt părți ale legislației europene pentru protecția biodiversității și a habitatelor naturale. Aceste politici de protecție acoperă doar protecția plantelor și animalelor. Micro-organismele nu au nici un fel de protecție prin legislația Uniunii Europene.[27] Directivele sunt implementate prin Programul Natura 2000 și acoperă 30.000 de locuri din întreaga Europă.[28] În 2007, guvernul polonez a căutat să construiască o autostradă prin valea Rospuda, dar comisia a blocat construcția autostrăzii deoarece este o zonă cu faună sălbatică este protejată de program.[29]În 2007, statele membre convenit ca 20% din energia electrică folosită de UE va proveni din surse regenerabile și că emisiile de carbon vor fi reduse cu cel puțin 20% până în 2020 în comparație cu nivelul din 1990.[30] Acest lucru include măsuri de scădere a cantității de combustibili utilizate de autoturisme și camioane cu până la 10% și că ele ar trebui să folosească biocombustibili. Aceasta este considerată a fi una dintre cele mai ambițioase acțiuni a unei regiuni industrializate împotriva încălzirii globale.[31]
[modificare] Sistemul politic
Pentru detalii, vezi: Sistemul politic al Uniunii Europene.
Uniunea Europeană funcționează conform și în cadrul competențelor acordate de tratate și pe principiul subsidiarități (care dictează că o acțiune va fi luată doar atunci când un obiectiv nu poate fi atins de statele membre fără intervenție comunitară). Legislația elaborată de instituțiile Uniunii Europene sunt trecute în forme variate. În general, ele pot fi clasificate în două grupuri: cele care intră în vigoare fără necesitatea implementării de măsuri naționale și cele care necesită măsuri de implementare naționale.[modificare] Guvernarea
Uniunea Europeană are șapte instituții: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Consiliul European, Banca Centrală Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană de Conturi. Competența de examinare și amendare a legislației este divizată între Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, pe când atribuțiile executive sunt în sarcina Comisiei Europene și cu o capacitate limitată, a Consiliului European (care nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene sau cu Consiliul Europei). Politica monetară a zonei euro este coordonată de Banca Centrală Europeană. Interpretarea și aplicarea legislației europene și a tratatelor este asigurată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Exista de asemenea un număr de organisme auxiliare care oporează în anumite domenii.| Consiliul European | Comisia Europeană | Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) | Parlamentul European |
 |  |  |  |
|
|
|
|
| Curtea de Justiție a Uniunii Europene | Curtea Europeană de Conturi | Banca Centrală Europeană (Consiliul de Miniștri) | Banca Europeană de Investiții |
 |  |  | |
|
|
|
|
[modificare] Consiliul European
Pentru detalii, vezi: Consiliul European.
Consiliul European stabilește direcțiile UE, el se întrunește de cel puțin patru ori pe an. Este compus din Președintele Consiliului European, Președintele Comisiei Europene și un reprezentant din fiecare stat membru, șeful de stat ori șeful guvernului. Consiliul European a fost descris de unii ca „autoritatea politică supremă” a Uniunii. Consiliul este implicat activ în negocierea schimbărilor tratatelor și definește politicile UE, agenda și strategiile.
Consiliul European își folosește rolul conducător pentru a media disputele între statele membre și dintre instituții, rezolvă crizele politice și dezacordurile referitoare la politici și probleme controvestate. Acționează ca un „șef de stat colectiv” și ratifică documentele importante (de exemplu, tratatele și acordurile internaționale) alături de Parlamentul European.
În 19 noiembrie 2009, Herman Van Rompuy a fost ales primul Președinte permanent al Consiliului European. În 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare și astfel și-a început mandatul. Președintele asigură reprezentarea internațională a UE, mediază conflictele dintre membri atât în timpul sesiunilor consiliului cât și în perioadele dintre ele. Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, o organizație internaționale independentă de UE.
[modificare] Comisia
Pentru detalii, vezi: Comisia Europeană.
Comisia Europeană acționează drept putere executivă a Uniunii Europene și are responsabilitatea inițierii de proiecte legislative și conducerea permanentă a UE. Comisia este de asemenea motorul integrării europene. Este organizată ca un cabinet de guvern, cu 27 de comisari pentru diferite domenii de activitate, unul pentru fiecare stat membru, ei având obligația de a reprezenta interesele UE ca un întreg și nu interesele naționale.Unul dintre cei 27 este Președintele Comisiei (actualmente Jose Manuel Barroso) care este numit de Consiliul European. După președinte, cel mai important și proeminent comisar este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate care este de drept și Vice-Președinte al Comisiei și este numit de asemenea de Consiliul European. Ceilalți 25 de comisari sunt numiti de Consiliul Uniunii Europene în acord cu președintele nominalizat. După acea, cei 27 de comisari ca un singur grup primesc votul de învestitură din partea Parlamentului European.
[modificare] Parlamentul European
Pentru detalii, vezi: Parlamentul European.
Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene aprobă legislația în comun în majoritatea domeniilor din procedura legislativă ordinară. Aceasta se aplică inclusiv bugetului UE. În final, Comisia răspunde în fața parlamentului și poate fi demisă printr-o moțiune de cenzură. Președintele Parlamentului European este și purtătorul de cuvânt al parlamentului și îl reprezintă în străinătate. Președintele Parlamentului și Vicepreședinții sunt aleși de membrii parlamentului la fiecare doi ani si jumătate. Actualul președinte al Parlamentului este Martin Schulz
[modificare] Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene (numit și „Consiliul” și uneori „Consiliul de Miniștri”) constituie jumătate din legislativul UE. Este format din miniștri de guvern ai statelor membre și se întrunește în diferite configurații în funcție de domeniul de activitate. În ciuda acestui fapt, este considerat un singur corp. Alături de atribuțiile legislative, Consiliul exercită atribuții și în politica relațiilor externe comune și politica de securitate.[modificare] Bugetul
Pentru detalii, vezi: Bugetul Uniunii Europene.
Bugetul UE pentru anul 2010 (€141.9 miliarde):[32]
Coeziune și competitivitate pentru creștere și forța de muncă (45%)
Cetățenie, libertate, securitate și justiție (1%)
UE ca jucător global (6%)
Dezvoltare rurală (11%)
Ajutor direct și cheltuieli legate de piață (31%)
Administrație (6%)
Din bugetul pentru anul 2010 în valoare de 141,5 miliarde, cei mai mulți bani au fost alocati politicilor de „coeziune și competitivitate” cu aproximativ 45% din totalul bugetului. După aceasta, cei mai mulți bani au fost acordați agriculturii, aproximativ 31% din total. Dezvoltarea rurală, mediul și pescuitul primesc aproximativ 11%. Cheltuielile pentru administrație sunt în jur de 6%. Cheltuielile pentru parteneriatul global al UE și domeniul „cetatenie, libertate, securitate și justitie” sunt aproximativ de 6%, respectiv 1%.
Curtea Europeană a Auditorilor are responsabilitatea ca bugetul UE este cheltuit responsabil și corect. Curtea emite rapoarte pentru fiecare an financiar către Consiliu și Parlamentului European. Parlamentul se folosește de acesta pentru a aproba folosirea banilor de către Comisie. Curtea mai emite opinii și propuneri de legislație financiară și acțiuni anti-fraudă.
[modificare] Competența
Statele membre UE mențin puterile și atribuțiile care nu au fost acordate expres Uniunii Europene. În anumite zone, UE se bucură de competențe și atribuții exclusive. Acestea sunt domeniile în care statele membre au renunțat la capacitatea de a emite legislație. În alte domenii UE și statele membre împart competența legislativă. Deși ambele pot emite legislații, statele membre pot emite legi până la limita la care UE nu poate. În alte domenii și politici, UE poate doar coordona, ajuta și suplini acțiunile statelor membre dar nu poate emite legislație.Distribuirea competențelor în diferite politici și domenii între statele membre și Uniune este împărțită în următoarele categorii:
| Așa cum este stipulat în partea I, titlul I din Tratatul Consolidat de Funcționare a Uniunii Europene: | ||||||||||||||||
|
|
| ||||||||||||||
[modificare] Sistemul legal
Pentru detalii, vezi: Drept comunitar, Tratatele Uniunii Europene și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Uniunea Europeană este fondată pe baza a unei serii de tratate. Acestea au înființat inițial Comunitățile Europene și ulterior UE. Aceste tratate prin care statele si-au unificat suveranitatea stabilesc și obiectivele generale și fondează instituțiile cu competențele legale necesare a pune în practică aceste obiective. Aceste puteri juridice includ abilitatea de a adopta o legislație care poate afecta în mod direct toate statele membre și locuitorii lor. Uniunea Europeană are personalitate juridică, cu dreptul de a semna acorduri și tratate internaționale.Sub principiul supremației, instanțele naționale au obligația să aplice tratatele pe care statele membre le-au ratificat, precum și acele legi adoptate în numele lor, chiar dacă făcând asa intră în conflict cu legislația națională, și (limitat) chiar cu prevederile constituționale. Tratatele și legislația Uniunii fiind peste orice legislație națională contrară.
[modificare] Curtea de Justiție
Ramura judiciară a UE, formal numită „Curtea de Justiție a Uniunii Europene”, cuprinde trei instanțe: Curtea de Justiție, Curtea Generală și Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene. Împreună interpretează și aplică tratatele și legislația Uniunii Europene.Curtea de Justiție se ocupă în principal cu cauzele din partea statelor membre și instituțiilor Uniunii. Curtea Generală se ocupă în principal de cauzele depuse de cetățeni sau companii direct curții europene iar Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene are atribuții în disputele dintre Uniunea Europeneă și serviciul civil european. Deciziile Curții Generale pot fi apelate la Curtea de Justiție dar doar din punctul de vedere al conformității unei prevederi legale.
[modificare] Drepturi fundamentale
.jpg)
În 2009, Tratatul de la Lisabona a acordat putere legală Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Carta este un catalog a drepturilor fundamentale împotriva cărora acțiunile UE pot fi judecate. Consolidează multe drepturi pe care în trecut Curtea de Justiție le-a recunoscut și provin din „tradițiile constituționale comune ale statelor membre”. Curtea de Justiție a recunoscut de multă vreme drepturi fundamentale și astfel a respins legislația UE care erau împotriva drepturilor fundamentale. Carta Drepturilor Fundamentale a fost scrisă în 2000. Deși inițial nu avea caracter legal, Carta era citată frecvent în instanțele UE pentru că conținea drepturi pe care instantele le recunoscuseră de multă vreme ca principii fundamentale ale legislației UE. Semnarea Convenției Europene pentru Drepturile Omului este o condiție pentru a adera la UE. Tratatul de la Lisabona și Protocolul 14 din Convenție au permis după o lungă vreme ca și UE să poate adera la Convenție.
UE promovează de asemenea drepturile omului în toată lumea. Uniunea se opune pedepsei cu moartea și sprijină abolirea ei la nivel mondial. Abolirea pedepsei cu moartea este de asemenea o condiție pentru a putea adera la UE.
[modificare] Legislație
Principalele acte juridice ale UE sunt în trei forme: reglementări, directive și decizii. Reglementările devin lege în toate statele membre în momentul în care intră în vigoare, fără a exista necesitatea implementării de măsuri naționale și au automat prioritate față de legislația națională. Directivele solicită statelor membre să ajungă ajungă la un anumit rezultat lăsând la latitudinea lor modul de implementare. Atunci când termenul de aplicare a directive expiră, trebuie, sub anumite condiții să aibă un efect direct asupra legislației naționale a statelor membre.Decizile oferă o alternativă la cele două modalități legislative de mai sus. Sunt acte legale care se aplică strict anumitor indivizi, companii sau unor state membre. Sunt cel mai des folosite în legislația pentru competiție sau pentru a stabili ajutoare de stat, dar sunt de asemenea folosite frecvent în proceduri administrative în cadrul instituțiilor. Reglementările, directivele și deciziile au putere legală egală și se aplică fără existența unei ierarhii legislative.
[modificare] Justiție și afaceri interne
Uniunea are de asemenea și legislație în domeniile extrădării[36], legislației familiei[37], azil[38] și justiție penală[39]. Interdicția discriminării sexuale și din cauza naționalității au o lungă vechime în tratate[nb 1]. Recent, a existat o suplimentare a puterii legislative împotriva discriminării bazată pe rasă, religie, dizabilități, vârstă și orientare sexuală[nb 2]. În virtutea acestor puteri, UE a emis legislație pentru prevenirea și condamnarea discriminării sexuale la locul de muncă, discriminarea de vârstă și discriminarea rasială.[nb 3]
[modificare] Relații externe
Politica de cooperare externă dintre statele membre între statele membre datează de la fondarea Comunității în 1957, când statele au negociat ca un bloc la negocierile de comerț internațional sub Politica Comercială Comună.[40] Pași pentru o cooperare mai strânsă în relațiile internațioale au avut loc în 1970 odată cu înființarea Politicii Europene de Cooperare care a creat un proces de consultare informală între statele membre cu scopul de a crea o politică externă comună. Totuși aceasta nu a avut loc până în 1987 când Politica Europeană de Cooperare a fost introdusă în Actul Unic European. Politica de Cooperare Europeană a fost renumită în Politica Comună pentru relații externe și politici de securitate prin Tratatul de la Maastricht.[41] Scopul politicii comune pentru relații externe și politica de securitate era să promoveze atât interesele UE cât și interesele comunității internaționale ca un întreg, inclusiv promovarea cooperării internaționale, respectul pentru drepturile omului, democrația și domnia legii. Politica necesita unanimitate între statele membre pentru politicile necesare și în problemele particulare. Unanimitatea era o problemă dificilă și a cauzat dezacorduri, precum cea cu privire la Invazia Irakului din 2003.
Reprezentantul și coordonatorul Politicii Comune înafara UE este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate (actualmente Catherine Ashton) care reprezintă UE în poiticile de afaceri externe și de securitate. Înaltul Reprezentant conduce Serviciul European de Acțiune Externă, un departament al UE unic care a fost instituit oficial începând cu 1 decembrie 2010 cu ocazia primei aniversări a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. SEAE funcționează ca un minister de externe și corp diplomatic pentru Uniunea Europeană. Pe lângă politica internațională dezvoltată de Uniunea Europeană, influența UE este, de asemenea, simțită prin extindere. Beneficiile percepute din calitatea de membru al UE este un stimulent pentru reformele politice și economice pentru statele care doresc să îndeplinească criteriile UE de aderare și sunt considerate un factor important care contribuie la reforma unor state europene foste comuniste precum Serbia, Muntenegru, Macedonia, Moldova sau Ucraina. Această influență a Uniunii în afacerile interne ale altor state este considerată, în general, ca „soft power” spre deosebire de influența militară „hard power” folosită în special de Statele Unite ale Americii.
[modificare] Forțe militare
 |  | |
Eurofighter Typhoon și Eurocopter Tiger sunt construite de către un consorțiu al unor state membre.
| ||
Confor Institutului Internațional pentru Cercetarea Păcii de la Stockholm, Franța a cheltuit mai mult de 44 de miliarde pentru apărare în 2010, punândui pe locul trei la nivel mondial, după SUA și China, iar Marea Britanie cheltuiește aproximativ 39 miliarde euro. Împreună, Franța și Marea Britanie au împreună aproximativ 45% din bugetul pentru apărare al tuturor statelor UE, 50% în capacitățile militare și 70% din toate cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare militară. În 2000, Marea Britanie, Franța, Spania și Germania aveau împreună 97% din bugetul pentru cercetările militare dintre cele 15 state membre al UE de atunci.
Pe durata războiului din Kosovo din 1999, Consiliul European a fost de acord că „Uniunea trebuie să aibă capacitatea de acțiune autonomă, asistată de o forță militară credibilă, posibilitatea de a se folosi de ea și de a fi pregătită să o facă pentru a răspunde unor crize internaționale fără a fi necesară asistența NATO”. În final, au fost efectuate unele eforturi pentru a crește capabilitățile militare ale UE, cel mai important fiind Procesul „Helsinki Headline Goal”. După multe discuții, cel mai concret rezultat a fost inițiativa grupurilor tactice ale UE, care au fost plănuite să poate deplasa rapid aproximativ 1500 de soldați și personal fiecare.
Forțele UE au fost dislocate în misiuni de menținere a păcii din Africa până în fosta Iugoslavia și în Orientul Mijlociu. Operațiile militare ale UE sunt operate de mai multe organisme ale UE, inclusiv Agenția de Apărare Europeană, Centrul European pentru Observații prin Satelit și Statul Major al Uniunii Europene.
[modificare] Ajutorul umanitar
Comisariatul European pentru Ajutor Umanitar acordă ajutor din partea UE statelor în curs de dezvoltare. În 2006, bugetul Comisariatului era de 671 milioane euro, iar 48% din această sumă a mers către Africa, Caraibe și statele din Pacific. Adunând contribuțiile UE si ale statelor membre, UE este cel mai mare donator umanitar din lume.Ajutorul umanitar este finanțat direct din buget (70%) ca parte a instrumentelor financiare pentru acțiune externă si de asemenea prin Fondul de Dezvoltare Europeană (30%). Acțiunea Externă a UE este împărțită în instrumente geografice și pe domenii. Instrumentele geografice acorda ajutor prin Instrumentul de Cooperare pentru Dezvoltare (16,9 miliarde între 2007-2013) care cheltuiește 95% din bugetul sau în acțiuni de asistență internațională și din partea Instrumentului de Parteneriat și Vecinătate European, care contine câteva programe relevante. Fondul European pentru Dezvoltare (cu un buget de 22.7 milianrde între 2008-2013) este format din contribuții voluntare din partea statelor membre, dar există presiuni pentru a transforma FDE într-un instrument bugetar pentru a încuraja creșterea contribuțiilor statelor și a permite Parlamentului European să aibă o supravheghere mai bună a banilor.
Ajutoarele UE au fost criticate des de eurosceptici că ar fi ineficiente, că nu si-ar atinge obiectivele și că sunt legate de obiective economice și politice.
[modificare] Simbolurile Uniunii Europene
Pentru detalii, vezi: Însemnele Uniunii Europene.
Conform Tratatului de la Lisabona, simbolurile Uniunii Europene sunt drapelul Uniunii, moneda, imnul european, ziua Europei și deviza europeana.[modificare] Drapelul Uniunii Europene
[modificare] Imnul
A fost adoptat de liderii Comunităților Europene în 1985. Acesta nu înlocuiește imnurile naționale, dar este destinat să celebreze valorile comune. Este cântat în ocazii oficiale atât de Consiliul Europei cât și în Uniunea Europeană.
| |||
[modificare] Ziua Europei
[modificare] Alte observări
- 11 februarie: Ziua 112 - numărul de urgență al UE.
- 23 august: Ziua Europeană a Comemărării Victimelor Stalinismului și Nazismului.
[modificare] Deviza
Deviza „Unitate în Diversitate” a fost adoptată de Uniunea Europeană la 4 mai 2000 după ce a fost organizat un concus numit „O deviză pentru Europa”. Este inspirată din deviza latină a premiatului nobel Ernesto Teodoro Moneta: „In Varietate unitas!„ Deviza a fost tradusă în toate cele 23 de limi oficiale în 2004.
Euro ca simbol
Euro nu a fost unul dintre simbolurile originale create de către Consiliul Europei și aparține doar UE, dar a devenit un simbol din anul 2002, când a înlocuit 12 monede naționale din UE. În acest moment este folosită de cei mai mulți membri ai UE și a devenit unul dintre cele mai tangibile simboluri ale unității europene pentru cetățenii din Uniunea Europeană.Economia
Pentru detalii, vezi: Economia Uniunii Europene.
Uniunea Europeană a stabilit o piață unică pe teritoriul tuturor statelor membre. O uniune monetară, zona euro este este formată din 17 state membre care folosesc moneda unică euro. În 2010, UE a generat un procent estimat de 26% (16.242 miliarde de dolari) din produsul intern brut la nivel mondial, astfel UE are cea mai mare economie a lumii. Este cel mai mare exportator, cel mai mare importator de bunuri și servicii și cel mai mare partener comercial pentru multe țări precum China, India și Statele Unite ale Americii.Din 500 cele mai mari corporații după venituri (Fortune Global 500 din 2010), 161 au sediul în Uniunea Europeană. În noiembrie 2011, șomajul în UE era de 9,8%[43], investițiile erau de 20,3% din PIB [44]în noiembrie 2011, inflația de 3,4% iar deficitul public era de 6.6% în octombrie 2011[45].
Există o variație semnificativă între veniturile per capita între statele membre, acestea sunt între 11.000 de euro și până la 70.000 de euro. Regiunile cu venit inferior mediei europene sunt în special în estul Europei, în noile state care au aderat după 2004. Câteva fonduri acordă ajutor de urgență, suport pentru statele candidate pentru a le aduce la standardele UE (Phare, ISPA și SAPARD) precum și ajutor pentru Comunitatea Statelor Independente (fostele state parte a URSS).
| Stat | PIL 2010[46] (milioane de $) | PIB 2010 pe capita[46] ($) | PIB 2010 pe capita[47] (in % din UE-27) | Inflația.[48] 2010 | Disoccup.[49] 2010 | Creșterea PIB-ului (media 2000-10)[50] | Creșterea PIB-ului (prev. 2011-13)[50] |
|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Luxemburg | 41.271 | 81.466 | 271 | +2,5% | 4,5% | +3,3% | +1,6% |
| Olanda | 680.772 | 40.973 | 133 | +0,9% | 4,5% | +1,6% | +1,1% |
| Austria | 333.537 | 39.761 | 126 | +1,7% | 4,4% | +1,8% | +1,9% |
| Irlanda | 176.555 | 39.492 | 128 | −1,6% | 13,7% | +3,1% | +1,5% |
| Suedia | 356.321 | 38.204 | 123 | +1,9% | 8,4% | +2,3% | +2,5% |
| Danemarca | 201.702 | 36.443 | 127 | +2,2% | 7,4% | +0,9% | +1,4% |
| Belgia | 396.035 | 36.274 | 119 | +2,3% | 8,3% | +1,6% | +1,5% |
| Germania | 2.944.352 | 36.081 | 118 | +1,2% | 6,8% | +1,2% | +1,8% |
| Regatul Unit | 2.181.456 | 35.059 | 112 | +3,3% | 7,8% | +2,0% | +0,9% |
| Finlanda | 187.696 | 34.918 | 115 | +1,7% | 8,4% | +2,2% | +2,1% |
| Franța | 2.134.941 | 33.910 | 108 | +1,7% | 9,7% | +1,4% | +1,2% |
| Spania | 1.372.720 | 29.830 | 100 | +1,8% | 20,1% | +2,4% | +0,9% |
| Italia | 1.778.832 | 29.480 | 101 | +1,6% | 8,4% | +0,7% | +0,4% |
| Cipru | 23.259 | 28.960 | 99 | +2,6% | 6,5% | +3,0% | +0,7% |
| Grecia | 318.670 | 28.496 | 90 | +4,7% | 12,6% | +2,3% | −2,5% |
| Slovenia | 56.663 | 28.073 | 85 | +2,1% | 7,3% | +2,9% | +1,2% |
| Cehia | 262.144 | 24.950 | 80 | +1,2% | 7,3% | +3,5% | +1,4% |
| Malta | 10.423 | 24.833 | 83 | +2,0% | 6,8% | +1,6% | +1,8% |
| Portugalia | 247.458 | 23.262 | 80 | +1,4% | 11,0% | +1,0% | −1,3% |
| Slovacia | 120.524 | 22.195 | 74 | +0,7% | 14,4% | +4,6% | +2,3% |
| Polonia | 723.032 | 18.981 | 63 | +2,7% | 9,6% | +3,9% | +3,1% |
| Ungaria | 188.677 | 18.841 | 65 | +4,7% | 11,2% | +2,2% | +1,1% |
| Estonia | 24.762 | 18.527 | 64 | +2,7% | 16,9% | +4,7% | +5,1% |
| Lituania | 56.750 | 17.235 | 57 | +1,2% | 17,8% | +5,3% | +4,4% |
| Letonia | 32.609 | 14.504 | 51 | −1,2% | 18,7% | +4,2% | +3,7% |
| Bulgaria | 97.066 | 12.934 | 44 | +3,0% | 10,2% | +4,3% | +2,5% |
| România | 254.918 | 11.895 | 46 | +6,1% | 7,3% | +4,0% | +2,4% |
| Zona euro | 10.848.470 | — | 108 | +1,6% | 10,0% | +1,4% | +1,1% |
| Uniunea Europeană | 15.203.145 | - | 100 | +2,1% | 9,6% | +1,6% | +1,2% |
Piața internă
Competiția
UE duce o politică de concurență destinată să asigure o concurență corectă în cadrul pieței unice. Comisia, ca autoritatea de reglementare a competiției pentru piața unică este responsabilă pentru problemele antitrust, aprobare a fuziunilor, dezmembrarea cartelurilor, lucrează pentru liberalizarea economică și pentru prevenirea ajutoarelor de stat. Comisarul pentru Concurență, în prezent Joaquin Almunia, este unul dintre cei mai importanți și infuenți comisari din cadrul Comisiei, cunoscut pentru capacitatea de a afecta interesele comerciale ale societăților transnaționale. De exemplu, în 2001, Comisia a împiedicat pentru prima dată o fuziune între două societăți cu sediul în Statele Unite ale Americii (GE și Honeywell), care fusese deja aprobată de autoritatea națională. Un alt caz cunoscut este cel al Microsoft, care a dus la amendare Microsoft cu 777 milioane euro de către Comisie după 9 ani de acțiuni în justiție.Uniunea monetară
Pentru detalii, vezi: Zona Euro.
Crearea monedei unice europene a devenit un obiectiv oficial al Comunității Economice Europene în 1969. Totuși, doar după Tratatul de la Maastricht din 1993, statele membre au fost din punct de vedere legal obligate să inițieze uniunea monetară nu mai târziu de 1 ianuarie 1999. La această dată, euro a fost lansată în 11 state membre ale UE. A rămas o monedă contabilă (virtuală) până la 1 ianuarie 2002 când au fost emise bancnotele și monedele iar bancnotele și monezile naționale au început să fie retrase în Zona Euro, care atunci avea 12 state membre. Zona euro (formată din statele membre UE care au adoptat moneda euro) a crescut la 17 state membre, cel mai recent stat care a adoptat moneda fiind Estonia care a aderat la 1 ianuarie 2011.
Toate statele membre, cu excepția Danemarcei și Regatul Unit, sunt obligate din punct de vedere legal să adere la zona euro când vor îndeplini criteriile de convergență. România si-a propus să adere la zona euro în 2015. Suedia a evitat să adere la zona euro neîndeplinind criteriile.
Banca Centrală Europeană este banca centrală a zonei euro, aceasta controlează politica monetară a zonei cu scopul de a menține stabilitatea prețurilor. Ea este la centrul Sistemului European de Bănci Centrale, care curpinde băncile naționale ale statelor membre și care este condusă de un Consiliu General, constând din Președintele BCE, care este numit de Consiliul European, Vice-președintele BCE și guvernatorii băncilor centrale naționale din cele 27 de state membre.
Criza datoriilor suverane
La 9 mai 2010, miniștrii de finanțe din Uniunea Europeană au aprobat un pachet de salvare în valoare de 750 miliarde de euro care urmărea asigurarea stabilității financiare în Europa prin crearea Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF).[59] În octombrie 2011, liderii zonei euro au convenit asupra unui alt pachet de măsuri menite să prevină prăbușirea economiilor statelor membre. Aceasta a inclus un acord cu sistemul bancar care a acceptat o reducere cu 50% a datoriei grecești datorată creditorilor privați, creșterea FESF la aproximativ 1000 de miliarde de euro și solicitarea ca băncile europene să își crească capăitalul cu 9%. Pentru a restaura încrederea în economia europeană, liderii UE au inițiat demersurile pentru crearea unei uniuni fiscale comune în zona euro, cu reguli stricte și executorii încorporate în tratatele Uniunii.[60][61]
În timp ce creșterile datoriei suverane au fost mai pronunțate doar în câteva tări din zona euro, acestea au fost percepute ca un întreg la nivelul Uniunii. Cu toate acestea, moneda europeană a rămas stabilă cu tendință de scădere.[62][63] La jumătatea lunii noiembrie 2011, tranzacțiile intrnaționale cu cei mai importanți parteneri comerciali ai blocului euro a fost chiar mai mare decât la începutul crizei economice.[64][65] Cele trei țări cele mai afectate, Grecia, Irlanda și Portugalia, colectiv reprezintă doar 6% din produsul intern brut (PIB) al zonei euro.[66]
La finele anului 2011 și începutul anului 2012, Banca Centrală Europeană a luat o serie de măsuri pentru a ajuta la reducerea volatilității financiare pe piețe și pentru a îmbunătății lichiditățile băncilor. La 30 noiembrie 2011, Banca Centrală Europeană, Rezerva Federală a Statelor Unite, Băncile Centrale ale Canadei, Japoniei, Marii Britanii și Elveției au acordat piețelor financiare internaționale lichidități pentru a putea acoperi economia reală. Băncile centrale au fost de acord să scadă costul dolarului (valută de swap) cu 50 de puncte de bază și care a intrat în vigoare la 5 decembrie 2011. Ele si-au acordat de asemenea, una alteia lichidități din abundență pentru a asigura lichiditate băncilor comerciale în alte monede. [67]
In 21 decembrie 2011, BCE a început cea mai mare infuzie de credit în sistemul bancar european din istoria monedei euro de 13 ani. BCE a imprumutat 523 de bănci suma de 489 miliarde euro pe o perioadă excepțional de lungă de 3 ani la o rată a dobândei de doar un procent.[68] Astfel BCE sa asigurat că băncile au destule lichirități pentru a plăti debite în valoare de 200 de miliarde de euro ajunse la maturitate în primele 3 luni din 2012, precum și a asigura împrumuturi pentru firme astfel încât limitarea creditării să nu afecteze creșterea economică. Se speră de asemenea ca băncile să cumpere titluri de stat guvernamentale, astfel încât să ușureze criza datoriilor suverane.[69]
Supraveghere financiară
Sistemul European al Supraveghetorilor Financiari este o arhitectură instituțională a cadrului UE de supraveghere financiară compusă din trei autorități: Autoritatea Bancară Europeană, Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii și Autoritatea Europeană pentru Valori Mobilitare și Piețe. Pentru a completa acest cadru, există de asemenea, un Comitet European pentru Riscurile Sistemice care se află sub responsabilitatea BCE. Scopul acestui sistem de control financiar este acela de a asigura stabilitatea economică a UE.Energie
| Producția de energie a UE | |
|---|---|
| 46% din totalul de energia primară folosită de UE | |
| Nuclear energy[nb 4] | 29.3% |
| Cărbune și lignit | 21.9% |
| Gaz | 19.4% |
| Energi regenerabile | 14.6% |
| Petrol | 13.4% |
| Altele | 1.4% |
| Importuri nete de energie | |
| 54% din totalul energiei primare folosită | |
| Petrol și produse petroliere | 60.2% |
| Gaz | 26.4% |
| Altele | 13.4% |
UE a avut puterea legislativă în domeniul politicii energetice de-a lungul întregii sale existențe. Aceasta provine de la Comunitatea Europeană a Oțelului și Cărbunelui. Introducerea politicii energetice europene obligatorii a fost aprobată în Consiliul European din octombrie 2005, iar primul draft al politicii în ianuarie 2007.
În acest moment, UE importă 82% din necesarul de petrol, 57% din necesarul de gaz și 97,48% din necesarul de uraniu. Există îngrijorări față de dependența europeană față de energia din Rusia care poate pune în pericol Uniunea și statele membre. Uniunea încearcă să își diversifice sursele de energie.
Infrastructura
Politicile europene de dezvoltare a rețelelor de transport vor crește presiunea asupra mediului înconjurător în numeroase regiuni ale uniunii. În țările membre care au aderat după 2004, problema majoră constă în congestionarea traficului și poluare. După recenta extindere, noile state care au aderat începând cu 2004 au adus în plus și problema transportului de zi cu zi a călătorilor.[72] Rețeaua poloneză de drumuri, în special, se afla în condiții deficitare: la aderarea Poloniei, 4600 de drumuri necesitau lucrări de amenajare și consolidare în conformitate cu standardele și prevederile Uniunii Europene, cu un cost total de aproximativ 17 miliarde de euro.[73]
Un alt proiect de infrastructură este sistemul de poziționare globală Galileo, o propunere de navigație globală prin satelit, care urmează să fie construit de către Uniunea Europeană și lansat de către Agenția Spațială Europeană (ESA), putând să fie operațional până în 2010. Proiectul a fost lansat parțial pentru a reduce dependența față de Statele Unite ale Americii (care deține sistemul Global Positioning System), dar, de asemenea, și pentru a oferi o acoperire mai completă la nivel mondial și pentru a permite o precizie mult mai mare, dată fiind vechimea sistemului GPS.[74] Inițiativa a fost însă criticată din cauza costurilor, a întârzierilor, precum și din cauza lipsei de utilitate, având în vedere existența actualului sistem GPS.[75]
Agricultura
Politica de control a prețurilor și intervențiile în piață au dus la supra-producție considerabilă, ducând la asa numitele „munții de unt” și „lacurile de vin”. Acestea erau depozite de produse cumpărate de Comunitate pentru a menține un preț la un nivel minim. Pentru a renunța la acest excedent, de multe ori erau vândute pe piața mondială la prețuri sub nivelul prețurilor garantate în comunitate sau fermierii ofereau subventii pentru a putea exporta produsele înafara comunității. Acest sistem a fost criticat că submina fermierii dinafara Europei, în special pe cei din zonele în curs de dezvoltare.
Educație și știință
Există programe similare și pentru profesori și elevi de gimnaziu și liceu, precum și pentru educația destinată adulților prin Programul de Învățare de-a lungul vieții 2007-2013. Aceste programe au fost făcute pentru a încuraja acumularea de cunoștințe despre alte țări și pentru a extinde modele de bună practică în educație și domenii de pregătire în întreaga Uniune Europeana.[77] Prin procesul Bologna, UE încearcă să impună standarde comparate și compatibile în întreaga Europa.
Dezvoltarea ștințifică este sprijinită prin Programul Cadru al Uniunii Europene care a început în 1984. Consiliul European independent pentru Cercetare alocă fonduri UE către națiunile europene sau pentru proiecte naționale de cercetare.[78] Al șapte-lea program cadru (FP7) funcționează în mai multe domenii, de exemplu în energie unde sprijină un mix între energiile regenerabile pentru protejarea mediului și pentru reducerea dependenței de conbustibili.[79]
Sănătatea
În UE sănătatea este asigurată de sisteme extrem de diferite organizate la nivel national. Sistemele de sănătate sunt în principal finanțate de stat prin taxe (urgentele si pachetul de baza). Finantarea privată a sistemelor provine din asigurările individuale sau prin sistemele private de sănătate organizate pentru firme.
Toate statele UE oferă cetățenilor lor gratis Cardul European de Asigurări Sociale de Sănătate, care este un card de asigurare valabil in toate statele membre în cazul în care cetățenii au nevoie de asistenta medicală în timpul călătoriilor sau vizitelor în alte state UE.[83] O directivă pentru asistență medicală trans-națională, dorește să promoveze o cooperare pentru asistența medicală între statele membre și facilitează accesul la asistență medicală de sigură și de înaltă calitate pentru pacienții europeni. [84][85][86]
Demografia
La 23 octombrie 2010, populația combinată a celor 27 de state membre a fost estimată la 501.105.661 începând cu 1 ianuarie 2011.| Nr. | Drapel | Țară | Populațian (est. 2011) | Populația (est. 2005) | Locul 2008 |
|---|---|---|---|---|---|
| 1 |  | Republica Populară Chineză | 1 336 718 015[87] | 1 313 661 696 | 1 |
| 2 |  | India | 1 189 172 906[88] | 1 080 264 388 | 2 |
| 3 | | Uniunea Europeană | 501 105 661 | 460 322 425 | 3 |
| 4 |  | Statele Unite ale Americii | 313 232 044[89] | 300 061 309 | 4 |
| 5 |  | Indonezia | 245 613 043[90] | 222 781 000 | 5 |
| 6 |  | Brasil | 203 429 773[91] | 186 405 000 | 6 |
|
Cele mai mari orașe din Uniunea Europeană Sursa: World Gazeetter, estimat pentru 2010 | |||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Loc | Numele orașului | Țară | Pop. | Loc | Numele orașului | Țară | Pop. | ||
 Londra  Berlin | 1 | Londra | Regatul Unit | 7556900 | 11 | Budapesta | Ungaria | 1645091 | _05.jpg) Madrid  Roma |
| 2 | Berlin | Germania | 3448584 | 12 | Munchen | Germania | 1342339 | ||
| 3 | Madrid | Spania | 3137083 | 13 | Milano | Italia | 1326571 | ||
| 4 | Roma | Italia | 2473972 | 14 | Stockholm | Suedia | 1279658 | ||
| 5 | Paris | Franța | 2187534 | 15 | Praga | Republica Cehă | 1185340 | ||
| 6 | București | România | 1918256 | 16 | Sofia | Bulgaria | 1123404 | ||
| 7 | Hamburg | Germania | 1774688 | 17 | Copenhaga | Danemarca | 1080638 | ||
| 8 | Varșovia | Polonia | 1709578 | 18 | Dublin | Irlanda | 1069861 | ||
| 9 | Viena | Austria | 1704864 | 19 | Bruxelles | Belgia | 1059483 | ||
| 10 | Barcelona | Spania | 1653416 | 20 | Köln | Germania | 996084 | ||
În anul 2008, Franța, Marea Britanie și Germania au acordat, în această ordine, cel mai mare număr de cetățenii, în special imigranților africani 137.000, 129.000 și, respectiv, 90.000[92]
[modificare] Sporul natural
Deși populația UE este a treia ca mărime din lume, după China și India, care în 2003 a contribuit cu mai puțin de 2% la creștere populației la nivel mondial care a crescut cu 75 milioane.În majoritatea țărilor din sudul Europei a fost o trecere de la o situație ridicata de natalitate și ratele de deces mai mici la naștere, deși acest fenomen a apărut decenii mai târziu decât în alte țări europene mai dezvoltate.
În Spania, rata natalității a scăzut cu mai mult de jumătate dintre 1960 și 1990, 21.7-10.2 nașteri la mia de locuitori. În nici o altă țară din UE, rata natalității nu a scăzut la fel de mult ca în Spania, dar atunci această țară are cea mai ridicată rată de imigrare (2003). În 1900 speranța de viață în Spania a fost de 35 de ani, a continuat declinul în rata mortalității a crescut la 62 în 1950, pentru a ajunge până în 1985 la aproape 80 de ani pentru femei și 73 pentru bărbați.
Înainte de extinderea din 2004, populația Uniunii a crescut la o rată anuală de 0,23% (2,3 mii), datorită, în principal, creșterii populației imigrante suplimentare a căror echilibru în 2000 a fost de 735 de mii de oameni, în timp ce creșterea naturală a populației în decursul aceluiași an a fost de 372 de mii de locuitori.
Asupra ratei de creștere a populației naturale trebuie să se constate că rata natalității din aproape toate țările UE este în creștere, cu excepția Germaniei, Italiei, Greciei și Suediei. Cele mai ridicate rate ale natalității sunt observate în Irlanda (14,8 nașteri la mia de locuitori), Franța (12.9) și Olanda (12,5). La celălalt capăt apar Germania (8.8) și Grecia (9.0).
Imigrația este responsabil pentru mai mult de trei sferturi din creșterea economică totală a numărului de persoane în UE. Germania și Spania sunt principalul responsabil pentru această creștere în termeni absoluți, cu aproximativ 230 000 de imigranți net fiecare (cont combinate pentru 44% din total).
Dar, în termeni procentuali, cea mai mare creștere a avut loc în Luxemburg și Portugalia (ambele cu 6,7 imigranți la 1000 locuitori), urmate de Spania (5.6) și Irlanda (5,1 .) Cu toate că migrația netă în continuare pozitiv, rate mai mici sunt date în Franța, Belgia, Olanda și Regatul Unit. Media UE este de 3 migranți la 1000 de locuitori. Speranța de viață
Uniunea Europeană au, de asemenea, populația lumii a treia, speranța de viață este cea mai mare din lume, cu 78.8 ani de viață, și IDU mai mare decât puterile emergente și Statele Unite ale Americii.
În acest context, populația UE, printr-un proces semnificativ inegale între regiuni. Pe de o parte țări, cum ar fi Germania, în cazul în care de mai mulți ani, populația îmbătrânește exponențial, datorită numărului în scădere de nașteri și creșterea constantă a speranței de viață. Mai mult decât atât Franța este singurul stat mare (în termeni de număr de locuitori este în cauză) de toate Uniunii a reușit să mențină o rată a natalității suficient. În această bază, situația francez adaugă un imigrare medie mare și ratele scăzute emigrare.
Limbile
Pentru detalii, vezi: Limbile Uniunii Europene.
| Limbă | Limbă nativă | Total |
|---|---|---|
| Engleză | 13% | 51% |
| Germană | 18% | 32% |
| Franceză | 12% | 26% |
| Italiană | 13% | 16% |
| Spaniolă | 9% | 15% |
| Poloneză | 9% | 10% |
| Olandeză | 5% | 6% |
| Greacă | 3% | 3% |
| Cehă | 2% | 3% |
| Sudeză | 2% | 3% |
| Maghiară | 2% | 2% |
| Portugheză | 2% | 2% |
| Slovacă | 1% | 2% |
| Daneză | 1% | 1% |
| Finlandeză | 1% | 1% |
| Lituaniană | 1% | 1% |
| Slovenă | 1% | 1% |
| Estoniană | <1% | <1% |
| Irlandeză | <1% | <1% |
| Letonă | <1% | <1% |
| Malteză | <1% | <1% |
| 1Publicat în 2006, înainte de Integrarea României în Uniunea Europeană|aderarea Bulgariei și României]]. Sondaj efectuat in 2005, pentru o populație de peste 15 ani. Limbă nativă: limbă vorbită[93] Total: EU citizens able to hold a conversation in this language[94] | ||
Politicile pentru limbi sunt responsabilitatea statelor membre, dar instituțiile UE promovează învățarea altor limbi. Engleza este cea mai vorbită limbă în UE și este cunoscută de 51% din populație, lunând în calcul atât folosirea ca limbă maternă cât și ca limbă secundară sau terțiară. Germana este cea mai răspândită limbă maternă (aprox. 88,7 milioane de locuitori o vorbeau în 2006). 56% din cetățenii UE pot vorbi o limbă străină. Cele mai multe dintre limbile oficiale ale UE aparțin familiei limbilor indo-europene, cu excepția estonienei, finlandezei și maghiarei care aparțin limbilor uralice și malteza care aparține familiei limbilor afroasiatice. Cele mai multe dintre limbile oficiale ale UE sunt scrise în alfabetul latin, excepție făcând bulgara, care este scrisă în chirilică și greaca care este scrisă cu caractere grecești.
Pe lângă cele 23 de limbi oficiale, în Uniunea Europeană sunt peste 150 de limbi regionale sau minoritare, vorbite de până la 50 de milioane de oameni. Din acestea, doar limbile regionale spaniole (catalana, galiciana și basca) și limba galica scoțiană și velșa pot fi folosite de cetățeni pentru a comunica cu instituțiile Uniunii Europene. Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare, ratificată de statele UE, asigură prevederi generale pe care statele trebuie să le urmeze și care urmăresc protejarea moștenirii lor lingvistice.
Religie
Pentru detalii, vezi: Religia în Uniunea Europeană.
Preamblul Tratatului Uniunii Europene menționează „moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei”.[96] Discuțiile asupra textelor Constituției Europene și mai târziu a Tratatului de la Lisabona a inclus si propuneri referitoare la menționarea creștinătății sau „Dumnezeu” sau ambele în preamblul textului, dar idea s-a confruntat de opoziție și a fost abandonată.[97]
Creștini din UE sunt divizați între ortodoxi (România, Grecia, Cipru și Bulgaria) romano-catolici, numeroase orientări protestante (în special în nordul Europei). Alte religii, precum iudaismul sau islamul sunt de asemenea reprezentante în populația UE. În 2009, în UE erau estimați 13 milioane de musulmani,[98] și aproximativ un milion de evrei.[99]
Eurobarometrul Eurostat din 2005 a arătat că 52% din cetățenii UE cred într-un Dumnezue, 27% „într-o forță sau spirit” și 18% nu cred în nici o forță spirituală[95]. Multe țări au simțit o scădere a participării religioase în ultimii ani.[100] Tările unde sunt cei mai puțini credincioși sunt Estonia (16%) și Republica Cehă (19%)[95]. Cele mai religioase state sunt Malta (95%, predominand romano-catolici), România și Cipru, ficare cu peste 90% din cetățeni care cred într-un Dumnezeu (amândouă predominant ortodoxe). În UE, credința religioasă este mai mare în rândul femeilor, o dată cu creșterea vârstei, majoritatea cu educație de bază și cei care din punct de vedere politic sunt de dreapta (57%).[95]
Cultura și sport
Lobbyul făcut de organizații care reglementează sportul precum FIFA sau Comitetul Internațional Olimpic a dus la un decalaj din ce în ce mai mare între cluburile bogate și cele sărace.[108] UE acordă fonduri pentru programul de antrenori de fotbal Israelian, Iordanian, Irlandez și britanic, ca parte a Proiectului Fotbal pentru Pace (Football 4 Peace).[109]
Integrarea României în Uniunea Europeană
Pentru detalii, vezi: Integrarea României în Uniunea Europeană.
România a fost prima țară din Europa Centrală și de Est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană. În 1974, o înțelegere a inclus România în Sistem Generalizat de Preferințe al Comunității iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980.
Obiectivul României a fost de a obține statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-ul de la Salonic (Thessaloniki) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.
În Raportul de țară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creștin-democrați, se menționează că "Finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei". Recomandările destinate autorităților române privesc: măsurile anticorupție, independența și funcționarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei.
Amendamentul 19 al aceluiași raport a dat cele mai multe emoții la București, deoarece în acesta se propunea, inițial, suspendarea negocierilor cu România. "Parlamentul European cere Comisiei o analiză detaliată și o monitorizare permanentă a problemelor menționate în raport și raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei și Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această țară către un stat de drept. (...) Cere Comisiei să stabilească de urgență un plan pentru o monitorizare mai bună și mai eficientă a implementării acelei părți a legislației europene deja adoptate de România, în special în ceea ce privește justiția și afacerile interne", se arată în amendament.
După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câștig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacționat imediat prin realizarea unui plan de acțiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârșitul anului și pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privința României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul aluniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria și celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune și că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului.
România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 18 decembrie 2004. Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg, iar cele două țări au aderat la 1 ianuarie 2007.
